Critica literara nu se reduce la un joc de putere. Ea este, o stie perfect autorul Fictiunii jurnalului intim, un mariaj pe viata, în care nu se poate umbla cu jumatati de masura; critica este, de fapt, în esenta sa, exteriorizarea unei mari iubiri fata de literatura.
Nu m-am putut niciodata adresa lui Eugen Simion altfel decât cu formula „Domnule Profesor”, indiferent de functiile pe care le-a ocupat si le ocupa în sistemul academic. Pe de o parte, pentru ca aceasta mi se pare cea mai cuprinzatoare (si cea mai barbateasca, pentru ca detest si evit cu încapatânare linguselile); pe de alta parte, pentru ca am crescut, eu si generatia mea, cu cartile lui si el este, în acest mod, chiar daca indirect, profesorul nostru, al tuturor. Pe 25 mai, Eugen Simion împlineste neverosimila vârsta de 80 de ani. As vorbi, fara sa simt ca fortez lucrurile, despre o dubla „rezistenta prin cultura” a lui Eugen Simion în anii de dupa 1990. Daca ma refer în special la acestia este pentru ca, prin forta împrejurarilor, în intervalul acesta l-am perceput eu, sigur ca si prin prisma operei sale de dinainte de 1989, dar si prin prezenta sa în spatiul dezbaterii publice din presa culturala si nu numai, ca pe un reper de neocolit. Nici de catre aliati, nici de catre oponenti (nu vreau, nici de data asta, sa scriu cuvântul „dusman”). Pe de o parte, e vorba de acceptarea riscurilor pe care le comporta angajamentul sau strict cultural: putine sunt personalitatile culturii noastre din ultimele decenii care au fost mai atacate, în termeni adesea meschini, triviali, precum autorul Scriitorilor români de azi. Criticul s-a detasat însa de aceste lovituri, probabil ca nu usor (caci, banuiesc, în astfel de cazuri distantarea, desi igienica, este extrem de dificila) si a iesit nu doar cu fruntea sus, ci, lucru esential, neînrait. Rara avis în balcanica noastra lume literara. A doua forma de „rezistenta prin cultura” este refuzul consecvent de a iesi din domeniul pe care îl slujeste. Functia de Presedinte al Academiei si celelalte care au urmat în sistem nu l-au deprofesionalizat pe Eugen Simion. Or, eu cunosc multe cazuri în care scriitori de certa valoare, intelectuali subtiri au cedat sub presiunea importantei provizorii pe care o capatasera si si-au neglijat opera. Ceea ce admir în cea mai mare masura la Eugen Simion, dincolo de marea sa opera critica, este angajamentul total în literatura. E vorba de un devotament fara de care nu se pot realiza lucruri monumentale, fara de care criticul ramâne un biet functionar al vietii literare, vânând un iluzoriu sentiment de putere. Or, critica literara nu se reduce la un joc de putere. Ea este, o stie perfect autorul Fictiunii jurnalului intim, un mariaj pe viata, în care nu se poate umbla cu jumatati de masura; critica este, de fapt, în esenta sa, exteriorizarea unei mari iubiri fata de literatura. În lipsa acestei investitii afective, discursul critic e decorativ, epidermic, demonstrativ, mediocru. Într-o extraordinara carte de confesiuni, intitulata programatic În ariergarda avangardei, Eugen Simion formuleaza acest credo: „În literatura (inclusiv în critica literara) trebuie sa excelezi. Daca nu, trebuie sa abandonezi. Excelenta înseamna nu numai talent, ci si: continuitate, amplitudine, volum de munca (da, munca; a fi critic înseamna a avea o rabdare de camila) si anvergura. Plus ceva care este poate mai presus de orice: o încredere mistica în literatura, trebuie sa iubesti literatura pentru a fi critic adevarat. Criticul nu trebuie sa aiba vocatie de procuror, ci vocatie de preot. El slujeste un zeu necunoscut care apare de oriunde si nu se reveleaza decât prin opera.” Deci, literatura e o poveste pe viata: ori îi oferi totul, ori esuezi lamentabil, pentru ca te abandoneaza ea. Esential este ca, având o cariera memorabila în spate, sa ramâi fidel unei asemenea perspective poate romantice, oricum desuete, dar cuceritoare. Literatura nu este joc de culise, scena pe care orgoliile îsi disputa întâietatea, nu e nici macar un domeniu institutionalizat (desi nu poate functiona în lipsa institutiilor sale), ci, în primul rând, experiment cu tine însuti. Or, scriitor autentic e doar cel care îsi asuma un angajament total, la fel cum cititor mare e cel care întelege ca realitatea imita literatura si nu invers. Iar criticul, stim de la Ibraileanu, se salveaza abia atunci când reuseste sa nu sufoce în el cititorul hedonist, dedicat total lumilor fictionale. Eugen Simion a trait întotdeauna, de la primele sale manifestari pe scena literaturii, cu aceasta utopie a operei. O marturiseste el însusi explicit si o face tradând o nesiguranta netrucata, care e semnul trairii autentice a propriului destin literar: „...traim cu iluzia ca putem înfaptui o opera importanta. Este utopia în care intram de tineri si nu mai iesim din ea pâna la sfârsit. De la un punct, nici nu mai avem curajul sa ne întrebam daca merita. Daca, totusi, ne punem întrebarea, raspundem invariabil: merita, din moment ce nu o putem abandona...” În primul rând, de remarcat este ca tot ceea ce realizeaza criticul se asaza în acest orizont al operei. Cuvânt esential, cuvânt cu greutate, care, din pacate, nu prea îl preocupa pe scriitorul român, iar pe critic cu atât mai putin. Opera presupune efort neîncetat de constructie, consecventa cu sine, profesionalism; înseamna, înca, rabdare cu sine, forta si, mai ales, viziune. Exercitiu de auto-disciplinare, rigoare, constructie de sine. Toate acestea presupun o daruire totala cauzelor nobile ale literaturii. Putinii scriitori care au ambitia titanica de a crea mari opere devin, din perspectiva comuna, cantonata în imediat, niste monstri (nu neaparat „sacri”), care emana energie, putere, care îsi organizeaza viata, îsi plamadesc destinul în asa fel încât marea izbânda, „mântuirea” sa fie realizarea acestei opere. Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Nicolae Breban, Nichita Stanescu, în critica Lovinescu, G. Calinescu, Eugen Simion – acestea sunt numele care-mi vin prompt în minte. Or, toti acesti mari scriitori au înteles ca o literatura nu se cladeste vânând capodopera, ci adaugând, sistematic, carte peste carte. Eugen Simion marturiseste, la un moment dat, ca are sentimentul ca a scris prea mult. E inevitabil, acest tip de angajament total în actul creativ presupune munca zilnica: Nulla dies sine linea. Altfel nu se poate, opera nu se poate realiza decât traind permanent în realitatea ei. Iar Eugen Simion a realizat o opera critica monumentala.Eugen Simion este un mare critic (ceea ce înseamna: mare cititor # mare scriitor), care traieste, spre norocul literaturii române, de mai bine de cinci decenii (asta înseamna jumatate de veac, daca îmi ies corect socotelile...) într-o Castalie a spiritului. Adica în miezul literaturii române. Si, slava Domnului, toate semnele ma încurajeaza sa astept de la el alte câteva sinteze fundamentale.Bogdan Cretu este conferentiar universitar doctor la Catedra de Literatura româna din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iasi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu