Coplata în varianta actuala n-a rezolvat nimic si n-avea cum: sa platesti 2 euro pentru doua zile, douazeci sau doua sute e aiurea si n-avea cum sa limiteze „sederile” în spital ale acelor persoane care, paradox sau nu, au sau prind drag de spital si nu s-ar vrea externati foarte repede!
În noiembrie anul trecut, mama a aflat ca are cancer alb de piele – o forma benigna, dar interventia chirurgicala se impunea. Sora mea a dus-o la Clinica Dermatologica a Universitatii Tübingen la consultatie, a fost programata pentru operatie pe 3 ianuarie.Din noiembrie pâna-n debutul noului an, mama s-a tot framântat, ca ea de acolo poate nu se mai întoarce vie etc. Grijile unui om foarte în vârsta (pe 1 februarie, mama a împlinit 90 de ani!) care nu mai fusese internat în vreun spital din 1970 (operatie in extremis de hernie), care de câtiva ani nu mai iesise din casa decât pâna la containerele de gunoi din fata blocului, care de câtiva ani nu mai dormise altundeva decât în patul lui.A stat internata opt zile, a fost o prima interventie chirurgicala chiar în ziua internarii, urmata de o a doua, corectoare. Tratamentul a fost foarte bun – începând cu partea medicala si terminând cu cea umana a personalului spitalicesc. Pâna la urma, „sederea” la spital aproape c-a fost un fel de mic „concediu” pentru mama, iar pentru noi, apartinatorii (sora mea, cumnatul, eu etc.), s-a lasat cu întâmplari care, povestite de exemplu celeilalte surori (care traieste cu familia la Bad Homburg, lânga Frankfurt/ Main) nu puteau decât sa (ne) amuze, odata ce totul decursese bine.În chiar prima zi, imediat dupa ce am ajuns la spital cu mama, un medic a luat-o într-un cabinet de consultatie, i-a însemnat pe cap partile care urmau sa fie rezectate, explicându-i si ca, de, urechea ei nu va mai avea marimea initiala dupa operatie. Ca, desigur, ar fi, teoretic, posibila o refacere a lobului, dar ca... Punctele de suspensie se pot citi asa: s-ar fi putut încheia interventia chirurgicala cu o operatie „estetica”, dar având în vedere vârsta mamei nu prea exista vreo necesitate în privinta aceasta. Cum mama aude foarte prost (si cu atât mai rau când îi vorbeste un strain), sora mea, care intrase cu ea în cabinet, i-a „tradus” (explicat) explicatiile medicului. Întelegând ca urechea o sa ramâna mai mica, ne-a povestit sora mea apoi, mama ar fi replicat (pe saseste, desigur): „Pai, si eu cum arat apoi?”Ca „fapt divers”: dupa operatie, mama a fost dusa în salonul de patru paturi în care fusese instalata la internare, putând chiar sa ia prânzul – si a mâncat cu o pofta , citeste: foame, incredibila! Probabil o reactie de destindere psihica (a intrat în sala de operatie cu inima cât un purice...), de re-„apucare” subconstienta a vietii pe care si-o vazuse în pericol – asta în ciuda faptului ca de câtiva ani deja tot declara ca parc-ar fi cazul sa-si încheie „mandatul” (asta-i formularea mea) pe acest pamânt...În fine, dupa prânz am sters-o pâna-n oras ca sa nu mai deranjez celelalte trei paciente prin discutiile cu mama (care, auzind prost, vorbea foarte tare....), mai ales ca vreo doua femei doreau sa traga un pui de somn. M-am întors destul de repede, am bagat capul pe usa, mama parea ca doarme, am mers într-un fel de sala de lectura, cu carti si reviste, m-am asezat la o masuta si-am început sa dezleg integrame neterminate de altii (n-am gasit niciuna neînceputa...). Dupa putin timp, a aparut o vecina de pat a mamei si, vazându-ma, mi-a spus ca ar fi bine sa vin la mama, ca s-ar vaita foarte tare, pesemne c-ar avea niste dureri. M-am dus în salon. Mama nu dormise („am stat doar asa, cu ochii închisi”) si asta si pentru ca nu putuse din cauza unor dureri. „Dar ce te doare? Operatia?” „Nu, deloc. Dar nu mai stiu ce sa fac cu piciorul drept, ma înteapa batatura aia a mea, ceva de groaza!”În cele din urma, s-a gasit leac si de batatura aia, o asistenta i-a pus initial un plasture, dar acela i-a provocat dureri si mai mari, apoi a primit, parca, nu stiu ce injectie si se rezolvase si aceasta problema absolut colaterala.La externare, mama a primit (pentru medicul de familie) scrisoarea explicativa, din care am putut vedea ca, de fapt, avusese mai multe feluri de cancer respectiv afectiuni precanceroase ale pielii (condrodermatita nodulara la urechea dreapta, keratoza solara pe obrazul drept, morbus bowen pe partea dreapta a fruntii si un carcinom bazal pe partea stânga a fruntii). Am spus toata aceasta poveste pentru a ajunge la ideea de coplata. În Germania, coplata exista de ceva vreme. A fost introdusa, pe de-o parte, pentru ca au cam crescut si au tot crescut costurile, iar casele publice de asigurare medicala nu mai faceau fata sa acopere financiar aceste costuri doar din contributiile asiguratilor, pe de alta parte, daca am înteles bine, coplata se justifica si în Germania ca un fel de regulator întru limitarea zilelor de spitalizare la strictul necesar. Pentru cele opt zile de spitalizare, mama a avut de platit 80 de euro. Coplata pentru o zi este, deci, de 10 euro.Am vrut sa comentez înca de când s-a pus problema coplatii la noi (a fost introdusa din aprilie), dar am renuntat. Acum, pe undeva îmi pare rau, pentru ca ce-mi propusesem atunci sa scriu s-a cam adeverit dupa doar o luna: o coplata unica de maxim 10 lei la externare, eram sigur înca de la început, nu rezolva nimic – nici nu aduce fonduri semnificative, nici nu limiteaza zilele de spitalizare. Coplata româneasca în varianta „liberala” a ministrului Nicolaescu si-a dovedit derizoriul: spitalele mari au strâns maxim câteva mii de lei, cele mici maxim câteva sute. Pe scurt, coplata în varianta actuala n-a rezolvat nimic si n-avea cum: sa platesti 2 euro pentru doua zile, douazeci sau doua sute e aiurea si n-avea cum sa limiteze „sederile” în spital ale acelor persoane care, paradox sau nu, au sau prind drag de spital si nu s-ar vrea externati foarte repede!Nu stiu ce coplata ar fi rezonabila la noi (fata de cei 10 euro/zi în Germania), dar parca ar trebui sa fie macar de un euro, de – sa zicem – 5 lei/zi. Ca sa se simta – în buzunarul pacientilor si în vistieria spitalelor deopotriva. Ca în cauza trebuie lamurite si alte aspecte (cum ar fi cazul pacientilor realmente legati prin boala de spital) – asta-i alta poveste. Michael Astner este poet, traducator si publicist $(document).ready(function() {$('#galery').cycle({ fx: 'fade', speed: 2000, timeout: 0, pager: '#galery-nav', pagerAnchorBuilder: function(idx, slide) { // return selector string for existing anchor return '#galery-nav li:eq(' + idx + ') a'; } });});
Copyright 2006-2013 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu