Din istoria familiei româneşti: în căutarea fericirii

În ciuda vremurilor grele, a molimelor, razboaielor, problemelor financiare, a saraciei, foametei si a tuturor problemelor curente, românii nu au încetat nicicând sa se iubeasca si sa încerce sa îsi gaseasca fericirea în cadrul familiei. Dar cum în secolele XVII - XIX fericirea se refera la detinerea unor bunuri, de la cele materiale, la copii, sanatate si bunuri spirituale, uneori, ea nu este de gasit, alte ori ea este de scurta durata la fel ca iubirea, iar familia se dovedeste a nu fi lucrul mult asteptat.

În secolele XVII - XIX, cuvântul „familie” este foarte rar gasit în afara contextului teologic. Sub ortodoxism, în aceasta perioada nu se vorbeste de familie în lipsa unei casatorii oficiate de biserica si binecuvântata. Prin urmare, familia se construieste doar în jurul unui cuplu legitim acceptat, atât de societate, cât si de biserica. 

În cartea lui Simeon Florea Marian, „Nunta la români”, gasim trei scopuri principale ale casatoriei:

„Întâi, de a avea o consoarta spre ajutorare si petrecere, spre mângâierea si alinarea durerilor în caz de nefericire si suferinta, mai pe scurt spre împartasirea binelui si a raului, a bucuriei si întristarii în decursul întregii vieti. 

Al doilea, de a avea urmasi legitimi, cari sa pastreze numele de familie, ca sângele si semintia lor sa nu se stinga niciodata, apoi ca sa aiba cine mosteni averea parinteasca , ca aceasta sa nu treaca în mâini straine, mai departe sa aiba cine a se îngriji de dânsii si a-i sprijini la batrânete, iar dupa moarte sa aiba cine a-i jeli si înmormânta crestineste, a-i pomeni si a le da de pomana, si a se ruga pentru iertarea pacatelor sale.

În fine, al treilea, ca sa nu li se faca aruncare ca numai degeaba s-au nascut si trait în lumea aceasta, dupa cum prea adese ori se-ntâmpla ca li se face celor ce ramân necasatoriti”.

Familia satisface astfel nevoile esentiale: sexualitate, procreare si supravietuire economica. Biserica ortodoxa sustinea aceste trei motive si promova discursuri cu privire la importanta familiei pentru pastrarea bunelor moravuri. „De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si cei doi vor fi un trup.” (Facerea 2, 21-24)

Alaturi de biserica, stau si legile vremii care, la rândul lor, sustin si propun casatoria si formarea unei familii ca mijloc prin care se evita nenorocirile de toate felurile, de la poligamie, pâna la amor între tineri necasatoriti. 

De aceea cazurile de seductie, în care, de obicei, tinerele se simt înselate si tradate pentru ca au fost parasite dupa ce li s-a promis ca vor fi luate în casatorie ajung de multe ori sa depuna jalba la Mitropolie, în speranta ca Sfinti Parinti îi vor convinge pe pârâti sa se uneasca cu ele sub taina casatoriei. Nu de putine ori, pâratii scapa de juramântul de a deveni soti platindu-le fetelor o parte din zestre.

Impedimentele care stateau în calea formarii unei familii

Pentru ca o casatorie sa fi fost considerata valida ea trebuia sa întruneasca o serie de reguli precum: sa fie încheiata având consimtamântul familiilor, al parintilor sau al stapânului, mirele si mireasa sa nu aiba statut socio-economic diferit si sa nu fie a patra casatorie pentru barbat. Acestor „impedimente absolute”, cum le numeste Ancuta Popescu în studiul sau ( „Institutia casatoriei si conditia juridica a femeii din Tara Româneasca si Moldova în secolul al XVII-lea”) li se alatura si un sir de „impedimente relative”, care opresc casatoria doar cu anumite persoane. 

De pilda, vârsta. Potrivit studiului mentionat anterior, baiatul nu se putea casatorii decât daca avea peste 14 ani, în timp ce fata trebuia sa aiba peste 12 ani. Alti factori de acest gen mai erau si „anul de doliu”, în care femeia era obligata sa îsi jeleasca sotul decedat, neavând dreptul de a se casatori cu altcineva, rudenia fie ea de sânge sau spirituala, deosebirea de credinta, calugaria (casatoria cu persoane care s-au daruit calugariei era interzisa, la fel si cu persoane care devenisera deja preoti) si rapirea.

Viata în doi

De multe ori, dupa casatorie, cuplul traieste o buna perioada în casa detinuta de parintii mirelui, pâna ce noua casa este construita. Mezinul, cel considerat privilegiat, va ramâne în casa parinteasca alaturi de sotie. Totusi mostenirea casei parintesti presupunea, potrivit vechiului drept românesc, ca mezinul beneficia si de „partea sufletului”, obligându-se ca se va îngriji de parinti la batrânete („De bono coniugali”, Violeta Barbu).

Totusi, modelul de viata de familie propus de fetele bisericesti este unul utopic deoarece, asa cum noteaza Constanta Vintila-Ghitulescu în cartea sa intitulata „În salvari si cu Islic”, soarta taranilor era mai dura decât o cunoastem noi astazi. Casa noua pe care o primeau cuplurile tinere reprezenta o coliba continând o singura camera si în care urmau sa locuiasca ei împreuna alaturi de urmasii lor si chiar si cu o parte dintre animale, în timpul iernilor grele. 

În familiile de boieri, în schimb, casele erau mai rezistente, din piatra, având chiar si câte 3 camere, plus alte camere în curte care servesc drept adapost pentru slujnice. În acest tip de case, tinerii au parte de ceva mai multa intimitate, cel putin pâna la venirea pe lume a primului copil. La oras, împinse de saracie, unele cupluri accepta sa traiasca chiar si mai multe într-o camera.

Familia întregita

În relatia maritala, sotul si sotia au roluri bine stabilite. Barbatul este un fel de „motor” al casei care sustine financiar întreaga familie, în timp ce femeia se ocupa cu îngrijirea gospodariei si cu educatia copiilor. Pentru a-i multumi sotului pentru efortul depus, obligatia femeii este aceea de a i se supune. Astfel, barbatului i se admite sa certe si chiar sa pedepseasca prin bataie sotia neascultatoare (de unde si proverbele „Femeia nebatuta e ca o casa nematurata” sau „Femeia nebatuta e ca moara neferecata” etc). Printre obligatiile femeii se mai numara si aceea de a-si urma sotul acolo unde crede el de cuviinta sa-si stabileasca domiciliul. În caz contrar, femeia care parasea domiciliul sotului putea fi adusa înapoi fara voia ei si pedepsita.

În lipsa recensamintelor, numarul de copii pe cap de familie nu putea fi calculat, dar despre numarul estimativ al acestora aflam, tot de la C. Vintila-Ghitulescu.  În secolul al XVIII-lea o familie are în medie 2-4 copii, dar asta doar din cauza faptului ca rata mortalitatii infantile este mare. „Banul Cantacuzino povesteste ca în 16 ani de casatorie a avut 16 copii....Constantin si Neacsa au avut în 40 de ani de casatorie nu mai putin de 20 de copii. Si într-un caz, si în celalalt, mortalitatea infantila a fost foarte ridicata, iar ambele cupluri au ramas cu numai patru copii fiecare”. De asemenea, si V. Barbu scrie ca: „Între cele 46 de familii de boieri de stat prezentate de Nicolae Stoicescu în dictionarul sau si totalizând 289 de barbati, cu usurinta se pot numara peste 20 de cupluri care aveau mai mult de 5 copii”. Cu alte cuvinte, în unele cazuri femeile ramâneau însarcinate pâna în momentul în care acest lucru nu mai era posibil din punct de vedere biologic.

Rata mare a mortalitatii infantile este explicata de indiferenta fata de copii, subiect despre care vorbeste Edward Shorter. Între secolele XVII - XVIII, rata mortalitatii în prima luna de viata, în Europa, s-a situat între 150 si 180 la mie, reactiv un copil mort la 5-6 nascuti. Principalele cauze ale deceselor erau epidemiile (de febra tifoida, malarie, holera), bolile contagioase precum scarlatina, rujeola, tusea convulsiva sau boli ale aparatului respirator. 

La baza structurii pe care se cladeste familia sta consangvinitate, trunchiul comun fiind pater familiae. Totusi, uneori existau cazuri în care cuplurile nu reuseau sa aiba urmasi, lucru judecat drept un esec total. V. Barbu consemneaza ca din totalul familiilor de mari dregatori din Tara Româneasca în secolul al XVII-lea, 10% au fost „atinse de extinctia biologica”. Singurul remediu posibil în acest caz este înfierea, metoda la care se recurge destul de rar în secolul al XVII-lea pentru ca din punct de vedere juridic „o danie cu caracter patrimonial” putea institui un mostenitor cu obligatii filiale fara a mai fi nevoie de adoptie. Totusi, în secolele ce urmeaza, adoptia devine mai populara. 

Mai triste, însa, sunt cazurile în care sotul decide sa îsi repudieze sotia pe motiv ca nu este capabila sa aiba urmasi. Acesta este unul dintre motivele (sau pretextele) pentru care recasatoriile se practica destul de des în secolul al XVII-lea.

Despartirea

În aceste veacuri, divortul reprezenta un proces complex ce se desfasura în mai multe etape. În general, unul dintre membrii cuplului depunea o jalba la tribunalul ecleziastic, însa nu era exclusa nici acordarea unei sentinte de separare din partea preotului parohial. 

În general, motivul pentru care femeile intenteaza divortul reprezinta o încercarea de a scapa de viata grea pe care o duceau. Biserica accepta separarea doar în anumite motive precum: abandonul familiei, desfrâu, boala, calugarie, adulter, trai rau sau vrajmasia vietii. Aceasta din urma se refera la violenta domestica dusa la extrem. 

Pentru ca femeia sa poata cere anularea casatoriei, din cauza violentei sotului, ea trebuia sa dovedeasca, cu martori (în general vecinii, personaje omniprezente) ca bataia a fost cu adevarat crunta si repetata, sau ca barbatul s-a folosit de un toiag cu care a lovit-o pâna ce acesta s-a rupt. Altfel, daca violenta era moderata, judecatorii nu considerau ca motivul ar putea fi suficient de puternic pentru separarea cuplului, având în vedere ca bataia era admisa pentru îndreptarea comportamentului femeii. 

În ceea ce priveste boala, divortul se acorda doar atunci când unul dintre parteneri are lepra. Uneori, separarea se face si atunci când sotul sau sotia au epilepsie, dar doar în cazurile în care individul era bolnav dinainte de casatorie. Cunoscuta în aceea vreme si „boala loviturii”, epilepsia aparea de regula ca urmare a batailor teribile repetate pe care le primeau sotiile.  Acestor doua boli li se alatura impotenta (în acest caz jalba poate fi depusa doar la cel putin 3 ani de casatorie) si uneori chiar nebunia.

Articolul original

Cum au fost incarcate 6.000 de masini Dacia pe o nava care face cel mai mare transport din istoria uzinei (VIDEO)

Un numar de 6.000 de automobile produse de Uzina de Automobile Dacia au fost incarcate in patru zile pe nava LadyBug (Buburuza), care a plecat din Constanta spre nordul Africii, in ceea ce reprezinta cel mai mare transport auto realizat vreodata de o companie romaneasca, spun cei de la Dacia, intr-un comunicat de presa. Un calcul simplu arata ca masinile de pe nava valoreaza cam 50 de milioane de euro. Trebuie mentionat ca Algeria este a treia cea mai importanta piata pentru Dacia, anul trecut ajungand in tara africana peste 41.000 de masini, aproape dublu fata de vanzarile din Romania.

Este cel mai mare volum de vehicule expediat la export intr-un singur transport, de la preluarea Uzinelor Dacia de catre Grupul Renault.Din lotul de 6.000 de vehicule fac parte modelele Logan, Sandero, Symbol si Duster (atat sub sigla Dacia, cat si Renault). Nava “A. LadyBug” are o capacitate maxima de incarcare de 8.000 de vehicule, o lungime de 232 metri, latime de 32 m, inaltime de 52 m si 12 punti.Activitatea de incarcare a masinilor pe nava a durat patru zile si a fost posibila cu sprijinul furnizorilor de servicii operare portuara si transport maritim, Neptune Lines si Romargo Maritime.Trebuie mentionat ca Algeria este a treia cea mai importanta piata pentru Dacia, anul trecut ajungand in tara africana peste 41.000 de masini, aproape dublu fata de vanzarile din Romania. (0-100.ro)

Articolul original

Top 10 tradari din istoria Romaniei

Cum ar fi aratat oare istoria fara tradatori si tradari? De la Burebista la Mihai Viteazul si pana la Tudor Vladimirescu, istoria noastra e presarata cu evenimente tragice, in care rolul principal a fost jucat de personaje fara scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei si soarta romanilor.

Prabusirea celui mai mare rege dac: Burebista

In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumatatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns in culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac - cu capitala la Argedava - a ajuns sa se intinda pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Muntii Balcani, Marea Neagra si Nistru. Pana si impartul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac si, in jurul anului 44 i.Hr., pregatea un razboi impotriva lui. A murit insa - asasinat, dupa cum se stie, in urma unui complot - inainte de a apuca sa porneasca spre regatul dac.

Si, la putin timp dupa aceea, tot unei conspiratii i-a cazut victima si Burebista. Nobilii nemultumiti de puterea si autoritatea sa au complotat pentru a-l inlatura. Odata cu disparitia lui, imensul regat dac s-a destramat, spargandu-se in mai multe bucati pe care cei care uneltisera spre a-l dobori pe Burebista si le-au impartit intre ei.

Vlad Tepes: tradat de propriul sau frate

Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei in 1456 cu ajutor maghiar. Si-a consolidat stapanirea nimicind mai multi pretendenti care voiau sa-i ia domnia si a bagat spaima atat in sustinatorii acestora, cat si in turci. Dupa cativa ani, a refuzat sa mai plateasca turcilor tribut si a macelarit armata otomana care fusese trimisa sa-l pedepseasca - aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, in primavara anului 1462, o oaste numeroasa, cu care a pornit spre Dunare. Dupa o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube si dupa celebra incursiune nocturna a lui Tepes in tabara turceasca, si ea soldata cu multi morti din randul otomanilor, era limpede ca Inalta Poarta era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, gasind un aliat chiar in persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fara scrupule impotriva propriului sau frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei si mai multi boieri au trecut de partea lui, speriati, pesemne, de firea apriga a lui Tepes si dornici sa aiba un domn mai usor de manipulat. Tepes s-a retras in Ardeal (in 1462), asteptand sprijin de la Matei Corvin. Dar, desi acesta a ridicat o armata pentru a-i veni in ajutor, in cele din urma, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capat printr-o intriga a inamicilor lui Tepes (probabil sasi din Brasov, cu care Tepes avusese, cu cativa ani in urma, niste conflicte datorate faptului ca brasovenii sprijinisera cativa pretendenti care urmareau sa-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Tepes a executat mai multi sasi si a atacat Brasovul si cateva sate sasesti).

Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori - false, considera istoricii - , scrise, chipurile, de Vlad Tepes, scrisori din care rezulta ca voievodul era gata sa se supuna sultanului Mahomed al II-lea si sa-l ajute, apoi, sa cucereasca si Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informatii si, in loc de a-l ajuta pe Vlad Tepes sa-si recapete tronul uzurpat, l-a bagat la inchisoare, la Buda, unde Tepes a ramas timp de peste zece ani. Abia in 1476 si-a recapatat tronul, pentru foarte scurt timp.

Asasinat de cei care ar fi trebuit sa-l apere: Radu de la Afumati Radu de la Afumati a domnit in Tara Romaneasca intre 1522 si 1529, cu mai multe intreruperi de cateva luni, care arata ca tara trecea atunci printr-o perioada de mari tulburari: numerosi pretendenti isi disputau tronul si, dupa cum balanta norocului inclina de partea unuia sau a altuia, ei stapaneau pentru putina vreme Valahia, pentru ca apoi sa fie rasturnati si inlocuiti. Timp de cativa ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, sa-si doboare rivalii, astfel ca, in aceasta perioada, stapanirea asupra Tarii Romanesti i-a apartinut in cea mai mare parte a timpului. Dupa ce, initial, se opusese turcilor, el a inteles, in cele din urma, ca pentru a domni trebuia sa aiba sprijinul Inaltei Porti otomane (asa erau vremurile!). Sustinut de turci si de neamul Craiovestilor, o puternica familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, in cele din urma, tronul Valahiei, pe care l-a pastrat pana in 1529.

Si aici i se incheie povestea - si totodata viata. Tragicul sau sfarsit e descris in chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; sa-l citam, asadar: "Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata daca nu cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o suma de boieri […] nemultumiti probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta, surprins, neavand la indemana oastea spre a li se opune, e nevoit sa fuga. […] pe drum, insa, boierii il ajung la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici lacasul dumnezeiesc in care Radu se refugiase, il ucid in bisericuta de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului [….] S-a intamplat aceasta mizerabila crima - unica prin imprejurarile ei in istoria noastra - in ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune in lumina cea mai urata boierimea munteana din acea vreme.

Tradat de boieri: Petru Rares

Domn al Moldovei in doua randuri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rares, fiu nelegitim al lui Stefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintai domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepti, trebuie sa recunoastem ca Petru Rares insusi, extrem de ambitios, macinat de dorinta de a cuceri posesiuni cat mai intinse (printre altele, a incercat sa cucereasca Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabara in alta, in chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se parea lui mai prielnic in acel moment. In 1538, Petru Rares a vazut Moldova atacata simultan de turci, tatari si poloni. Initial, soarta i-a fost favorabila domnitorului. I-a infrant pe tatari la Stefanesti si a incheiat un armistitiu cu polonii, carora le-a inapoiat regiunea Pocutia (care facea obiectul unor neintelegeri ramase nesolutionate de multa vreme, intre moldoveni si poloni; Petru Rares o ocupase in 1530).

Dar invazia turceasca, sub conducerea lui Soliman Magnificul si care luase aspectul unei expeditii de pedepsire, nu a putut fi oprita. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor si asta l-a facut sa piarda domnia. Boierii, poate nemultumiti de firea dificila a voievodului, poate temandu-se de represaliile care s-ar fi abatut asupra lor in cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabila, data fiind superioritatea lor numerica) l-au parasit pe domnitor, au refuzat sa lupte si s-au inchinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Stefan Lacusta) si a smuls Moldovei doua bucati zdravene din teritoriu - Tighina si Bugeacul. Petru Rares a fost nevoit sa fuga si, dupa multe peripetii, a reusit, cu ajutorul unor pescari, sa ajunga in Ardeal. In 1541, dupa ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol sa-si pledeze cauza si impartise daruri imense, si-a recapatat tronul. Dupa inca vreo cativa ani de incercari razboinice (incercase sa cucereasca iarasi Ardealul), soldate insa cu esecuri, ambitiosul voievod s-a stins, de boala, in 1546.

Singur impotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Viteazul

Ioan Voda Viteazul, numit si Armeanul (mama sa fusese armeanca) sau, mai tarziu, Ioan Voda cel Cumplit, era stranepot al lui Stefan cel mare. Unele cronici vechi il prezinta ca pe un tiran, dar istoricii moderni ii fac un portret mai magulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi impotrivit turcilor si afirmand ca era foarte indraznet si viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldati si de popor dar, din pacate, nu si de boierime si cler. Pentru numerosii boieri intriganti, un domn cu o fire apriga nu era un conducator comod, dupa cum nici pentru acesta vesnicele sforarii si comploturi ale dregatorilor nu erau usor de suportat. Ioan Voda a ales sa fie aspru cu boierii si mai indurator si grijuliu cu cei din paturile de jos, care aveau mult mai multa nevoie de ocrotire.

El obtinuse tronul Moldovei in 1572 - unde se obtinea la acea vreme, adica de la turci -, cu ajutorul averii stranse in tinerete, cand facuse negot cu pietre scumpe. In 1574, insa, turcii i-au cerut sa dubleze suma platita drept tribut. Ioan Voda a convocat Divanul si i-a convins pe boieri sa se impotriveasca cererii sultanului. Situatia politica era de asa natura, incat voievodul n-a putut gasi alti aliati decat cazacii zaporojeni - o populatie din zona Nistrului - care i-au trimis in ajutor o ceata de 1.200 de oameni. Cu ei si cu armata sa de moldoveni, Ioan Voda a pornit razboiul impotriva turcilor. Dupa un sir de victorii rasunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au inspaimantat pe sultanul Selim, acesta a trimis impotriva lui o armata zdravana, alcatuita din turci carora li se adaugasera tatari si valahi. Acestia din urma doreau sa-l inlature pe Ioan Voda pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.

Ioan Voda se instalase la Husi, de unde putea veghea mai bine asupra granitelor. Afland de venirea turcilor, domnitorul trimise pe parcalabul Sucevei, Ieremia, in fruntei unei avangarzi, sa-i impiedice pe turci sa treaca Dunarea si sa-l tina la curent cu evolutia situatiei. Trimisul, insa, despre care se spune ca ar fi fost platit de dusmani cu 30.000 de galbeni, l-a inselat pe domnitor: i-a spus ca ajunsese prea tarziu pentru a-i opri pe turci si ca acestia ar avea o armata destul de mica. A fost prima tradare. Pe baza acestor informatii false, - in lipsa altora mai exacte - Ioan Voda a pornit impotriva otomanilor. Batalia s-a dat la Oblucita, "langa iezerul Cahulului". Poate ar fi avut, totusi, sanse sa invinga, daca n-ar fi survenit o a doua si apoi o a treia tradare. In ajunul bataliei, o parte dintre boieri, avandu-l in frunte pe marii vornici Murgul si Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, cand se dadu semnalul atacului, "Boierimea moldoveana, in frunte cu Ieremia Parcalabul, pleca steagurile si, punand cusmele in varful sulitelor si sabiilor, trecu si ea de partea dusmanului" (Constantin C. Giurescu, Istoria romanilor).

Lupta a fost cumplita; dupa trei ciocniri soldate cu numerosi morti in ambele tabere, Ioan Voda s-a retras pe un deal, in satul Roscani, unde a fost inconjurat de turci. Nemaiputand rezista asediului, din pricina lipsei de apa, Ioan a hotarat sa se predea. Atat Ahmed Pasa , comadantul ostii turcesti, cat si Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn ca vor cruta viata tuturor cazacilor si moldovenilor. Dar, odata ajuns in cortul capeteniei turcilor, Ioan Voda a fost injunghiat, apoi i s-a taiat capul, iar trupul lui, legat de doua camile, a fost rupt in bucati. Ostasii care ramasesera alaturi de el au fost macelariti.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta si palpitanta cariera voievodala a acestui print neobisnuit, aparitie insolita in galeria domnitorilor care s-au perindat pe tronul Munteniei, s-a sfarsit cu o incercare de fuga. De scapat a scapat cu viata, pentru moment , dar tradarea insotitorilor sai - propriile sale garzi, in care avusese deplina incredere - i-a retezat sansele de a recapata domnia. Instalat pe tronul Tarii Romanesti in 1583, dupa ce castigase "cursa" pentru domnie invingandu-si potrivnicul - pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul - Petru Cercel si-a inceput "mandatul" sub auspicii bune. Si-a asezat curtea la Targoviste, a investit in imbunatatiri edilitare si infrumusetari arhitecturale ale orasului, a adus cu el un suflu de Renastere occidentala si totul parea sa prevesteasca o epoca de liniste si progres. Dar datoriile facute pentru a procura banii cu care isi cumparase tronul l-au determinat sa puna biruri mari, care au impovarat poporul, iar ciocnirea dintre conceptiile sale moderne, occidentale si traditionalismul boierilor autohtoni l-au facut sa intre in conflict cu acestia.

In 1585 - dupa mai putin doi ani de domnie -, afland ca urma sa fie mazilit, Petru Cercel si-a adunat averea stransa si a pornit spre Transilvania. Dar a fost tradat chiar de oamenii din escorta sa: acestia i-au furat bogatiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat si inchis. Cativa ani mai tarziu, dupa ce evadase din inchisoare, a "candidat" din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competitia in favoarea fostului sau inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambitioasa lui mama, a izbutit sa domneasca, in total, de trei ori, iar dupa ultima mazilire, pentru a scapa cu viata, a trecut la mahomedanism, ramanand in istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul si temutul voievod al celor trei tari romanesti

In vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stapanea acum toate cele trei trei tari romanesti, iar aceasta izbanda il facuse pe cat de celebru, pe atat de respectat in Europa. Cu atat mai tragica pare prabusirea sa, cu cat a venit foarte curand dupa acest moment de glorie. Dupa opinia istoricului Constantin C. Giurescu, "Cauzele caderii lui Mihai au fost, pe de o parte, rascoala nobililor ardeleni si intelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de alta parte, dusmania polonilor."

Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale imparatului Rudolf al II-lea de Habsburg, stapanitorul Sfantului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianta cu Mihai Viteazul in vederea apararii impotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, imparatul Rudolf a dat, initial, ajutor militar voievodului in actiunile acestuia de extindere a stapanirii sale peste cele trei tari romanesti. Nu a vrut, insa, sa il recunoasca drept domn al Ardealului, dorind sa pastreze pentru sine acest teritoriu si sa-i acorde lui Mihai Viteazul doar functia de guvernator.

In 1601, dupa mai multe neintelegeri si reconcilieri - de forma - cu generalul Basta, dupa mai multe confruntari cu nemesii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stapanirii acestui teritoriu. Si, aici, Mihai Viteazul a fost prins - si a devenit victima - in jocul de interese al marilor puteri si al reprezentantilor acestora. Iata cum s-au succedat evenimentele, dupa descrierea aceluiasi mare istoric citat mai sus:
"La Turda, Mihai hotari sa-si desparta armata de aceea a lui Basta; voia sa plece mai degraba la Fagaras, spre a-si vedea sotia si copiii. Aceasta despartire insemna insa pentru domnul nostru libertatea de initiativa. Basta, care stia ca imperialilor le convenea mai mult o stapanire directa asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalitati atat de puternice, deci greu de maniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotari sa impiedice - prin orice mijloace - o asemenea libertate. In zorii zilei cand voievodul trebuia sa plece spre Fagaras, la 9/19 august 1601, el trimise un detasament de trei sute de germani si valoni, acestia din urma comandati de ofiterii Jacques Beauri si Mortague. Aveau ordin sa-l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, sa-l ucida. Asa se si intampla. Intrand in cortul domnului, Beauri ii spuse: "esti prins". Mihai rosti un singur cuvant: "ba", si dadu sa puna mana pe sabie. In aceeasi clipa insa, un valon il impusca, un al doilea ii strapunse pieptul, altii il lovira cu halebardele".

Si astfel, printr-un asasinat marsav, s-a incheiat scurta si glorioasa cariera de domn si cuceritor a lui Mihai care a lasat, totusi, in urma, o imensa speranta: aceea ca unirea celor trei tari romanesti e un fapt realizabil. Aveau sa treaca mai mult de trei veacuri pana sa se intample din nou dar, in tot acest timp, nadejdea a fost hranita si de faptul ca, odinioara, cineva aratase ca se poate.

Lunga domnie si tragica prabusire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s-a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci - care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata - si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor - cei de care depindea mentinerea lui pe tron - si interesele Apusului crestin, care dorea sa-si extinda influenta spre Rasarit.
Jongland abil cu relatiile diplomatice cu toate marile puteri care ii amenintau tara, platind turcilor ceea ce ii cereau, dar cultivand si relatiile cu vestul, Brancoveanu a reusit sa mentina Tara Romaneasca intr-o stare de stabilitate politica remarcabila.

Dupa 1699, cand turcii, multumiti de acesta stare de lucruri si de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viata - un privilegiu rar - parea ca nu mai are a se teme de nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnita, in care a putut cladi palate si lacase de cult, a putut sprijini artele, invatamantul si stiintele si si-a putut creste copiii in liniste. Dar toate acestea s-au sfarsit in chip tragic, ca urmare a mai multor intamplari in care chiar oameni inruditi cu domnitorul au savarsit fapte care i-au grabit caderea. Un boier ruda cu el, spatarul Toma Cantacuzino, fara stirea si permisiunea domnitorului, ii ajutase pe rusi in razboiul acestora cu turcii (1711), lucru care ii suparase pe acestia din urma si ii facuse sa-l suspectezea pe domn de necredinta fata de ei. O alta ruda, unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, ravnind sa-l puna pe tron pe propriul sau fiu Stefan, a uneltit la Poarta, tesand intrigi care i-au alcatuit domnului o reputatie proasta in ochii turcilor. Iar acestia, desi ii dadusera domnuia "pe viata", n-au ezitat sa-si incalce promisiunea: l-au mazilit, ispititi pesemne si de marea avere pe care voievodul o adunase in timpul lungii sale domnii.

Brancoveanu, pe atunci in varsta de 60 de ani, si cei patru fii ai sai au fost adusi la Stambul si inchisi. Turcii l-au torturat pe batranul voievod pentru a afla unde-i sunt bogatiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, dupa ce turcii il silisera sa asiste la executia celor patru fii. I-a urmat la tron Stefan Cantacuzino, asa cum dorise (si uneltise) tatal acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga: "Ca o rasplata dumnezeiasca, i-a venit aceeasi pieire silnica, dupa doi ani singuri de domnie. Fu gatuit in temnita la Constantinopol, impreuna cu tatal sau foarte batran. "

Tradati pentru rasplata: Horea, Closca si Crisan

Inceputa in noiembrie 1784, in satul Curechiu (Hunedoara), rascoala lui Horea, Closca si Crisan, miscare cu caracter national si social, iscata ca o reactie a iobagilor romani din Ardeal, disperati de situatia lor economica si sociala tot mai greu de suportat, s-a incheiat dupa foarte scurt timp, la sfarsitul lunii decembrie a aceluiasi an, cand cei trei conducatori au fost prinsi si executati. Pe capetele lor se pusese cate un premiu de 300 de galbeni; totusi, sustinuti de majoritatea oamenilor din popor - constienti de faptul ca li se aparau interesele -, ei n-au putut fi capturati de autoritatile austro-ungare altfel decat prin tradare. S-au gasit cativa tarani care, ispititi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stateau ascunsi, in vreme ce preotii romani care se raliasera miscarii umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea sa se poata duce din nou - pentru a cincea oara - la Viena, spre a pleda cauza iobagimii romane in fata imparatului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, cativa tarani s-au apropiat de Horea si Closca - acestia stateau ascunsi intr-o coliba de crengi, in codrul Scoragetului, din Muntii Gilaului - si, pretinzand ca umbla dupa vanat, au fost primit in coliba de cei doi. La un semnal, s-au napustit asupra lor, i-au legat si apoi i-au predat autoritatilor. Tot prin tradare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, si Crisan. A urmat judecata, apoi executia lui Horea si a lui Closca printr-o pedeapsa extrem de cruda - tragerea pe roata. Trupul lui Crisan, care se sinucisese in inchisoare, a fost zdrobit in acelasi fel. Si totusi, sacrificiul lor n-a fost zadarnic - un exemplu paradoxal de revolta care, desi infranta, va aduce totusi, macar in parte, schimbarile pe care le-a urmarit. In anul urmator rascoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august si promulgat de imparatul Iosif al II-lea, in Ardeal a fost desfiintata iobagia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit sa si-l faca aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu si infrangerea revolutiei conduse de el, in 1821, s-au datorat tradarii de catre cei cu care se aliase, eteristii condusi de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii crestinilor - si indeosebi a grecilor - de sub stapanirea otomana - a avut filiale in multe tari ale Europei, iar in Tara Romaneasca influenta ei s-a manifetstat cu precadere in evenimentele asociate revoltei din 1821. Dorind sa contribuie la eliberarea Valahiei de sub apasatoarea vasalitate fata de Inalta Poarta otomana si sa o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a imbratisat idealurile Eteriei si a incheiat o intelegere cu conducatorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, insa, a dezaprobat miscarea. In plus, organizarea armatei eteriste lasa mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodarii, starnind nemultumirea populatiei romanesti. Intelegerea dintre Alexandru Ipsilanti - devenit epitrop general al Eteriei - si Tudor Vladimirescu, conducatorul miscarii in Tara Romaneasca, prevedea ca Ipsilanti - dupa ce trecuse prin Moldova si Muntenia - sa iasa din tara cu trupele sale, pentru a nu starni o reactie dura si o interventie armata din partea turcilor. Dar, cand a devenit evident ca Ipsilanti nu era un conducator si un aliat de nadejde, conflictul intre cei doi a ajuns atat de grav, incat Alexandru Ipsilanti a hotarat sa se descotoroseasca de Tudor Vladimirescu, printr-un complot. Prin tradare, Tudor Vladimirescu - pe care poporul il numea deja "domnul Tudor", - a fost ridicat de la Golesti si apoi asasinat la Targoviste.

descopera.ro

Articolul original

Istoria in paragina [NEAMT]

Autor: Cristi Tanasa 21 Feb 2011 Comentarii: 0 Vizualizari: 161 voteaza! 12345 Judetul Neamt se poate mândri cu un valoros patrimoniu reprezentat de 524 de monumente istorice, de arhitectura, cult si situri. Peste 90 dintre acestea sunt monumente de importanta nationala, (categoria A), restul obiectivelor fiind de importanta zonala sau locala. In urma demersurilor facute de Directia pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural (D.C.C.P.N.) Neamt, impreuna cu Primaria comunei Alexandru cel Bun, Manastirea Bisericani a fost incadrata in categoria A, devenind monument de importanta nationala. Acest lucru va facilita accesarea de fonduri europene, guvernamentale sau de la Ministerul Culturii. Potrivit conducerii D.C.C.P.N. Neamt, exista o lista cu aproximativ 13 obiective istorice din judet, care ar putea fi incluse in programul national de reabilitare a patrimoniului cultural.

View the Original article