În ciuda vremurilor grele, a molimelor, razboaielor, problemelor financiare, a saraciei, foametei si a tuturor problemelor curente, românii nu au încetat nicicând sa se iubeasca si sa încerce sa îsi gaseasca fericirea în cadrul familiei. Dar cum în secolele XVII - XIX fericirea se refera la detinerea unor bunuri, de la cele materiale, la copii, sanatate si bunuri spirituale, uneori, ea nu este de gasit, alte ori ea este de scurta durata la fel ca iubirea, iar familia se dovedeste a nu fi lucrul mult asteptat.
În secolele XVII - XIX, cuvântul „familie” este foarte rar gasit în afara contextului teologic. Sub ortodoxism, în aceasta perioada nu se vorbeste de familie în lipsa unei casatorii oficiate de biserica si binecuvântata. Prin urmare, familia se construieste doar în jurul unui cuplu legitim acceptat, atât de societate, cât si de biserica.
În cartea lui Simeon Florea Marian, „Nunta la români”, gasim trei scopuri principale ale casatoriei:
„Întâi, de a avea o consoarta spre ajutorare si petrecere, spre mângâierea si alinarea durerilor în caz de nefericire si suferinta, mai pe scurt spre împartasirea binelui si a raului, a bucuriei si întristarii în decursul întregii vieti.
Al doilea, de a avea urmasi legitimi, cari sa pastreze numele de familie, ca sângele si semintia lor sa nu se stinga niciodata, apoi ca sa aiba cine mosteni averea parinteasca , ca aceasta sa nu treaca în mâini straine, mai departe sa aiba cine a se îngriji de dânsii si a-i sprijini la batrânete, iar dupa moarte sa aiba cine a-i jeli si înmormânta crestineste, a-i pomeni si a le da de pomana, si a se ruga pentru iertarea pacatelor sale.
În fine, al treilea, ca sa nu li se faca aruncare ca numai degeaba s-au nascut si trait în lumea aceasta, dupa cum prea adese ori se-ntâmpla ca li se face celor ce ramân necasatoriti”.
Familia satisface astfel nevoile esentiale: sexualitate, procreare si supravietuire economica. Biserica ortodoxa sustinea aceste trei motive si promova discursuri cu privire la importanta familiei pentru pastrarea bunelor moravuri. „De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si cei doi vor fi un trup.” (Facerea 2, 21-24)
Alaturi de biserica, stau si legile vremii care, la rândul lor, sustin si propun casatoria si formarea unei familii ca mijloc prin care se evita nenorocirile de toate felurile, de la poligamie, pâna la amor între tineri necasatoriti.
De aceea cazurile de seductie, în care, de obicei, tinerele se simt înselate si tradate pentru ca au fost parasite dupa ce li s-a promis ca vor fi luate în casatorie ajung de multe ori sa depuna jalba la Mitropolie, în speranta ca Sfinti Parinti îi vor convinge pe pârâti sa se uneasca cu ele sub taina casatoriei. Nu de putine ori, pâratii scapa de juramântul de a deveni soti platindu-le fetelor o parte din zestre.
Impedimentele care stateau în calea formarii unei familii
Pentru ca o casatorie sa fi fost considerata valida ea trebuia sa întruneasca o serie de reguli precum: sa fie încheiata având consimtamântul familiilor, al parintilor sau al stapânului, mirele si mireasa sa nu aiba statut socio-economic diferit si sa nu fie a patra casatorie pentru barbat. Acestor „impedimente absolute”, cum le numeste Ancuta Popescu în studiul sau ( „Institutia casatoriei si conditia juridica a femeii din Tara Româneasca si Moldova în secolul al XVII-lea”) li se alatura si un sir de „impedimente relative”, care opresc casatoria doar cu anumite persoane.
De pilda, vârsta. Potrivit studiului mentionat anterior, baiatul nu se putea casatorii decât daca avea peste 14 ani, în timp ce fata trebuia sa aiba peste 12 ani. Alti factori de acest gen mai erau si „anul de doliu”, în care femeia era obligata sa îsi jeleasca sotul decedat, neavând dreptul de a se casatori cu altcineva, rudenia fie ea de sânge sau spirituala, deosebirea de credinta, calugaria (casatoria cu persoane care s-au daruit calugariei era interzisa, la fel si cu persoane care devenisera deja preoti) si rapirea.
Viata în doi
De multe ori, dupa casatorie, cuplul traieste o buna perioada în casa detinuta de parintii mirelui, pâna ce noua casa este construita. Mezinul, cel considerat privilegiat, va ramâne în casa parinteasca alaturi de sotie. Totusi mostenirea casei parintesti presupunea, potrivit vechiului drept românesc, ca mezinul beneficia si de „partea sufletului”, obligându-se ca se va îngriji de parinti la batrânete („De bono coniugali”, Violeta Barbu).
Totusi, modelul de viata de familie propus de fetele bisericesti este unul utopic deoarece, asa cum noteaza Constanta Vintila-Ghitulescu în cartea sa intitulata „În salvari si cu Islic”, soarta taranilor era mai dura decât o cunoastem noi astazi. Casa noua pe care o primeau cuplurile tinere reprezenta o coliba continând o singura camera si în care urmau sa locuiasca ei împreuna alaturi de urmasii lor si chiar si cu o parte dintre animale, în timpul iernilor grele.
În familiile de boieri, în schimb, casele erau mai rezistente, din piatra, având chiar si câte 3 camere, plus alte camere în curte care servesc drept adapost pentru slujnice. În acest tip de case, tinerii au parte de ceva mai multa intimitate, cel putin pâna la venirea pe lume a primului copil. La oras, împinse de saracie, unele cupluri accepta sa traiasca chiar si mai multe într-o camera.
Familia întregita
În relatia maritala, sotul si sotia au roluri bine stabilite. Barbatul este un fel de „motor” al casei care sustine financiar întreaga familie, în timp ce femeia se ocupa cu îngrijirea gospodariei si cu educatia copiilor. Pentru a-i multumi sotului pentru efortul depus, obligatia femeii este aceea de a i se supune. Astfel, barbatului i se admite sa certe si chiar sa pedepseasca prin bataie sotia neascultatoare (de unde si proverbele „Femeia nebatuta e ca o casa nematurata” sau „Femeia nebatuta e ca moara neferecata” etc). Printre obligatiile femeii se mai numara si aceea de a-si urma sotul acolo unde crede el de cuviinta sa-si stabileasca domiciliul. În caz contrar, femeia care parasea domiciliul sotului putea fi adusa înapoi fara voia ei si pedepsita.
În lipsa recensamintelor, numarul de copii pe cap de familie nu putea fi calculat, dar despre numarul estimativ al acestora aflam, tot de la C. Vintila-Ghitulescu. În secolul al XVIII-lea o familie are în medie 2-4 copii, dar asta doar din cauza faptului ca rata mortalitatii infantile este mare. „Banul Cantacuzino povesteste ca în 16 ani de casatorie a avut 16 copii....Constantin si Neacsa au avut în 40 de ani de casatorie nu mai putin de 20 de copii. Si într-un caz, si în celalalt, mortalitatea infantila a fost foarte ridicata, iar ambele cupluri au ramas cu numai patru copii fiecare”. De asemenea, si V. Barbu scrie ca: „Între cele 46 de familii de boieri de stat prezentate de Nicolae Stoicescu în dictionarul sau si totalizând 289 de barbati, cu usurinta se pot numara peste 20 de cupluri care aveau mai mult de 5 copii”. Cu alte cuvinte, în unele cazuri femeile ramâneau însarcinate pâna în momentul în care acest lucru nu mai era posibil din punct de vedere biologic.
Rata mare a mortalitatii infantile este explicata de indiferenta fata de copii, subiect despre care vorbeste Edward Shorter. Între secolele XVII - XVIII, rata mortalitatii în prima luna de viata, în Europa, s-a situat între 150 si 180 la mie, reactiv un copil mort la 5-6 nascuti. Principalele cauze ale deceselor erau epidemiile (de febra tifoida, malarie, holera), bolile contagioase precum scarlatina, rujeola, tusea convulsiva sau boli ale aparatului respirator.
La baza structurii pe care se cladeste familia sta consangvinitate, trunchiul comun fiind pater familiae. Totusi, uneori existau cazuri în care cuplurile nu reuseau sa aiba urmasi, lucru judecat drept un esec total. V. Barbu consemneaza ca din totalul familiilor de mari dregatori din Tara Româneasca în secolul al XVII-lea, 10% au fost „atinse de extinctia biologica”. Singurul remediu posibil în acest caz este înfierea, metoda la care se recurge destul de rar în secolul al XVII-lea pentru ca din punct de vedere juridic „o danie cu caracter patrimonial” putea institui un mostenitor cu obligatii filiale fara a mai fi nevoie de adoptie. Totusi, în secolele ce urmeaza, adoptia devine mai populara.
Mai triste, însa, sunt cazurile în care sotul decide sa îsi repudieze sotia pe motiv ca nu este capabila sa aiba urmasi. Acesta este unul dintre motivele (sau pretextele) pentru care recasatoriile se practica destul de des în secolul al XVII-lea.
Despartirea
În aceste veacuri, divortul reprezenta un proces complex ce se desfasura în mai multe etape. În general, unul dintre membrii cuplului depunea o jalba la tribunalul ecleziastic, însa nu era exclusa nici acordarea unei sentinte de separare din partea preotului parohial.
În general, motivul pentru care femeile intenteaza divortul reprezinta o încercarea de a scapa de viata grea pe care o duceau. Biserica accepta separarea doar în anumite motive precum: abandonul familiei, desfrâu, boala, calugarie, adulter, trai rau sau vrajmasia vietii. Aceasta din urma se refera la violenta domestica dusa la extrem.
Pentru ca femeia sa poata cere anularea casatoriei, din cauza violentei sotului, ea trebuia sa dovedeasca, cu martori (în general vecinii, personaje omniprezente) ca bataia a fost cu adevarat crunta si repetata, sau ca barbatul s-a folosit de un toiag cu care a lovit-o pâna ce acesta s-a rupt. Altfel, daca violenta era moderata, judecatorii nu considerau ca motivul ar putea fi suficient de puternic pentru separarea cuplului, având în vedere ca bataia era admisa pentru îndreptarea comportamentului femeii.
În ceea ce priveste boala, divortul se acorda doar atunci când unul dintre parteneri are lepra. Uneori, separarea se face si atunci când sotul sau sotia au epilepsie, dar doar în cazurile în care individul era bolnav dinainte de casatorie. Cunoscuta în aceea vreme si „boala loviturii”, epilepsia aparea de regula ca urmare a batailor teribile repetate pe care le primeau sotiile. Acestor doua boli li se alatura impotenta (în acest caz jalba poate fi depusa doar la cel putin 3 ani de casatorie) si uneori chiar nebunia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu